Critica

Mă surprind în ultima perioada , criticând. Lucru pe care nu-l făceam anterior când rar aveam derapaje să intru în judecată.

Însă a venit timpul să văd această latura a personalității mele. Și nu îmi place ce observ.

Mă întreb ce emoție iese la iveală, ce dorințe nestăpânite vor să îmi spună ceva. Se instalează cumva un tipar la mine prin care să conteze părerea celorlalți? O fi focusul meu pe vină că sunt implicată prea mult în dorința de a ajuta pe ceilalți?Sau nu mai am răbdare să îi aștept pe ceilalți care deabia buchisesc abecedarul?

Recunosc în mine o fundație puternică pe care cei din jur pot construi ,iar ei nu văd asta, sau dacă o văd aleg să nu o observe. Ușurința cu care se poate ajunge la rezultate,asta aș dori să se observe.

Dar nu toți au disponibilitate să se observe, dorința să evolueze benefic pentru spiritul lor, să se îmbogățească în emoții și trăiri. Mai bine bat pasul pe loc,se uită cu jind cum alții pot se întreabă cum ,și rămân la atât. Iar eu le arăt cărarea și ei se duc prin l ă st ă ri ș . Și mă reîntâlnesc cu ei după un timp și sunt în același loc,la fel de lipsiți de viață, seci ,orbi, neputincioși , separați de emoție și plini de condiționări îngrozitoare. De ce să ii mai ajut?Atunci îmi apare critica și judecata la adresa lor. Mă lupt să o stăpânesc dar zburdă liber pe câmpii. Și o trag să iasă afară din mine conștientă că sunt în dizarmonie. Nu vreau sa le setez altora standarde imposibil de atins. Fiecare lucru la timpul sau.

”Toleranța excesivă şi permisivitatea fără limite sunt o dovadă a lipsei de încredere în propria persoană. Atunci când ofer fără măsură unui om care nu este pregătit să primească şi nu este interesat de ceea ce eu am de oferit, îmi încalc limitele emoţionale. Iar celălalt pricepe că nu are de făcut nimic ca să primească ceva anume, pentru că oricum eu nu fac niciun efort şi chiar am nevoie să îi dăruiesc ceva.Un om care nu munceşte, care nu trece prin ceea ce eu trec, nu doar că nu poate aprecia munca mea, dar va bagateliza sau ridiculiza ajutorul meu. De ce? Pentru că ceea ce pentru mine e greu, pentru el e uşor. Ceea ce eu mă străduiesc să ofer prin efort, el primeşte cu uşurință. Dacă nu există limite în ajutorul oferit, nu există nici responsabilitate comportamentală: mă voi trezi că de fapt am dat ceva cuiva care există doar în mintea mea şi de fapt am proiectat asupra altei persoane propria mea nevoie de ajutor. Dacă un om este învățat chiar de către mine că poate primi orice, oricât, oricând, fără să ofere respect sau recunoştință(pentru că ce am eu de făcut mai bun cu timpul şi viața mea decât să îl ofer lui?) cum să mă supăr pe un comportament pe care eu l-am stimulat şi întreținut? A dărui este necondiționat. Nu trebuie să avem nicio aşteptare. A primi recunoştință atunci când dăruim este urmarea firească. Dacă nu există recunoştinţă nu e vina celui ce îmi arată exact ce simte şi crede despre mine, ci este responsabilitatea mea să înţeleg ce anume mă determină să nu înţeleg asta. Un om poate primi doar atât cât deja are în sufletul lui.Când încalc alegerea cuiva de a nu primi ce am de oferit, sufăr pentru că aleg să încalc şi limitele celuilalt şi pe ale mele.”Ana Maria Ducuta.